English Hartă site Contact
logo

Sanda Stolojan

Sanda Stolojan

Date biografice:
Nepoată a scriitorului Duiliu Zamfirescu, Sanda Stolojan s-a născut în 1919, la Bucureşti, într-o familie de diplomaţi, fapt ce avea să-şi punea amprenta asupra copilăriei şi traseului său profesional de mai târziu. Despre această primă parte a vieţii mărturisea: "Copilăria mi-am petrecut-o într-o ambianţă diplomatică şi copiii sorb atmosfera înconjurătoare. Am stat la Bucureşti, cu intermitenţe, un an şi ceva, în rest, noi, copiii, i-am însoţit, bineînţeles, pe părinţi în diferite posturi: Roma, Berlin, Haga, în Brazilia, apoi Lisabona, Varşovia, din nou în Roma, Copenhaga. şi apoi în Bucureşti, unde ne-a prins comunismul...".

După absolvirea liceului la Paris, în 1937, a urmat cursurile Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti (1942), căsătorindu-se în 1943 cu Vlad Stolojan Filipescu. În 1949, împreună cu soţul ei, a încercat să fugă în Occident, dar au eşuat. Expulzaţi de către autorităţile comuniste din propria casă  şi deposedati de avere, soţii Stolojan au cunoscut rigorile închisorilor comuniste.  Au fost arestaţi, anchetaţi la Uranus pentru "acte pregătitoare de trecere frauduloasă a frontierei", fiind ulterior deportată, în timp ce soţul Vlad  Stolojan a fost condamnat la opt ani de închisoare, petrecuţi  în cea mai mare parte în lagărul de muncă forţată de la Canal. 

În octombrie 1961 au reuşit să părăsească ţara şi s-au stablit la Paris. Despre acest moment, Sanda Stolojan nota: " Noi am plecat siliţi de evenimente. Soţul meu fusese condamnat la opt ani de închisoare, ca huligan, în 1958, şi am avut norocul de a putea fi răscumpăraţi şi, cuvântul  <<cumpărat>> este cel care se potriveşte în sensul propriu, de către familia noastră franceză, pentru că soţul meu avea aici rude, în Franţa. [ ...] Am plecat dintr-o Românie care în mod evident nu avea nevoie de noi. Nici de oameni ca noi. Nici de oameni ca noi, nici de cultura noastră, nici de felul nostru de a fi, nici de concepţia noastră despre o societate liberă. Eram indezirabili şi, ca atare, am plecat. Deci din capul locului ne-am simţit nu emigranţi, pentru că emigranţii pleacă de bună voie, ne-am simţit exilaţi".  

Activitatea politică din exil:
În urma unor studii la École des Hautes Etudes Commerciales a început în 1965 o carieră de interpret de limba română pentru preşedinţii Franţei, Charles de Gaulle, Georges Pompidou, apoi Valery Giscard d’Estaing şi François Mitterrand. În această calitate a putut reveni în România în 1968, cu ocazia vizitei preşedintelui Charles de Gaulle în R.S.România, amintirile din această vizită fiind consemnate într-un volum publicat în 1991 – Avec de Gaulle en Roumanie (Editions de l'Herne, 1991), foarte apreciat pentru perspectiva oferită asupra relaţiilor oficiale franco-române din perioada comunistă.  Într-o recenzie dedicată acestei cărţi, un alt exilat român, istoricul Matei Cazacu, aprecia în mod deosebit: “ ...Privirea intelectualei de rasă, a poetei care a trăit în România interbelică dar şi în anii '50, ai pariziencei revenită la Bucureşti după şase ani, observaţia atentă la  nuanţe, mirosuri şi culori, toate acestea dau cărţii Sandei Stolojan un farmec special. Comparaţia între Franţa şi România, prezentată în paginile cărţii, dă vizitei lui de Gaulle o dimensiune nebănuită, pe care nu o găsim în cărţile de istorie şi nici în reportajele jurnaliştilor.”

Începând cu anii 1970-1975 activitatea publicistică a Sandei Stolojan a fost dublată de implicarea totală a acesteia în lupta anticomunistă, devenind preşedinta Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului din Romania (1984-1990). Pe această linie s-a înscris şi activitatea sa şi a soţului, Vlad Stolojan, în cadrul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România de la Paris, dar şi în cadrul Ligii Românilor Liberi.  După 1989 a revenit periodic în ţară, participând la numeroase  întâlniri, dezbateri şi conferinţe ce au avut ca temă exilul românesc, devenind membru de onoare al Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, astăzi IICCMER.  A incetat din viata la Paris, la 2 august 2005.
    
Opera publicistică:
A publicat proză şi poezie în reviste româneşti din Occident: Limite, Ethos, Fiintţa românească, Revista scriitorilor români, fiind fondatoare, alături de Dumitru Ţepeneag, a revistei  Cahiers de L'Est (1975). A scris  numeroase cronici literare şi eseuri în Journal de Geneve, Esprit, Le Monde, L'Alternative, Lettre Internationale, ARA Journal, dar şi în reviste româneşti din exil, precum: Limite, Revista Scriitorilor Români, La Naţion Roumaine, Ethos, Cuvântul Românesc, Fiinţa românească, Curentul, Contrapunct, Dialog, Lupta. A publicat mai multe volume de lirică în  limba franceză: Dans les Brisures (1982), Sur les abimes verts (1985), Bruine de nulle part (1993), iar în limba engleza a publicat o monografie  dedicată scriitorului Duiliu Zamfirescu şi apărută  în colecţia Twaine World Authors (Boston, 1980).

Pe lângă lirica publicată în Editions Rougerie, reţin atenţia în mod deosebit volumele de amintiri: Avec de Gaulle en Roumanie (Editions de l'Herne, 1991) şi  Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian. (Editura Humanitas, 1996). Jurnalul parizian, acoperind perioada 1975-1989, cuprinde numeroase referinţe la viaţa  şi activitatea  unor intelectuali români de marcă din exil, Eugen Ionescu, Emil Cioran,  Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, fiind rememorate şi numeroasele întâlniri din cadrul Cenaclului " Caietele Inorogului" din Neuilly-sur-Seine, organizat de Leonid Mămăligă.  Un al doilea jurnal, editat sub titlul Ceruri nomade. Jurnal din exilul parizian. 1990-1996 (Bucureşti, 1999), cuprinde referinţe la ultimii ani din viaţa lui  Eugen Ionescu şi Emil Cioran, cu care Sanda Stolojan a avut o relaţie specială de prieteni. Apropierea de cei trei mari titani ai culturii româneşti – Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran – a avut un puternic impact asupra traiectului  său intelectual, aşa cum singură mărturisea: " Am avut parte într-adevăr de o perioadă fericită la Paris, când erau în viaţă cei trei mari scriitori şi gânditori români, dintre care doi, Cioran şi Ionesco, trăiau la Paris. Într-un fel, prin afinitate şi alegere, Eliade a fost şi el un Român la Paris. Prezenţa celor trei în mijlocul exilului parizian a fost o extraordinară conjuncţie sub semnul destinului, un simbol al surghiunului marii culturi româneşti. Am  avut norocul, pe care-l datorez exilului, să-i cunosc pe toţi, dar mai ales pe Cioran, de care m-a legat o adevărată prietenie, dacă prin prietenie se înţelege apropierea prin numeroase întâlniri, lungi conversaţii şi schimburi de idei, care m-au îmbogăţit şi m-au marcat, chiar dacă nu eram întotdeauna de acord cu el ".   

A tradus în franceză poezii de Lucian Blaga cuprinse în antologia L'etoile la plus triste (Editions de la Difference, 1992), precum şi o operă de tinereţe a lui Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi  (Des larmes et des saints, Editions de l'Herne, 1986), despre care consemna: " A fost un moment rar. Eram nu numai în domeniul traducerii, adică al îndeletnicirii cu cuvintele şi expresiil, dar eram alături de un scriitor extraordinar de limbă franceză, care fusese cândva un fenomen al scrisului românesc. Vă puteţi imagina ce experienţă fascinantă am putut trăi atunci, mai ales că stilul său era plin de deschideri poetice. Am scris multe texte de critică literară şi poezie, de fapt realizez că am dus o viaţă dublă sau triplă, dacă ţin seama de timpul consacrat meseriei! A fost tributul plătit exilului!".

În 2009 a apărut la Editura Humanitas un ultim volum conţinând însemnări ale lui Vlad şi Sandei Stolojan, amintiri care rememorează experienţa teribilă a instaurarii comunismului în ţară. Să nu plecăm toţi odată este un volum nu numai al amintirii, al rememorării, ci în primul rând un volum al înţelegerii, deoarece odată decantată în timp, experienţa cunoaşterii comunismului şi a exilului, are, în mod surpinzător, şi o latură pozitivă, aceea a integrării depline în cultura Europei contemporane, fapt mărturisit de însăşi autoare: "  A existat o vreme când nu reuşeam să mă eliberez de obsesia Exilului românesc, de problemele României încătuşate. Astăzi, odată cu sfârşitul comunismului şi cu integrarea noastă profundă şi firească în viaţa pe care o ducem în Franţa, perspectiva s-a schimbat, timpul angajării şi al acţiunilor dictate de evenimente s-a îndepărtat de mine. În schimb, nimic nu va putea şterge în mine amintirea anilor '50. Românii numesc aceşti ani <<obsedantul deceniu>>, pentru că au marcat marea cotitură făcută de istorie, momentul asfinţitului, când trecutul nu dispăruse încă de tot de la orizont, când oamenii, locuril, atmosfera lumii româneşti aşa cum o cunoscusem până când regimul comunist a pus mâna pe putere, palpitau încă sub violenţa evenimentelor destinate să transforme trecutul într-un morman de ruine. Iată de ce această experienţă rămâne neştearsă în memoria celor care au trăit-o. Anii ' 50 au contribuit în mod decisiv la faptul că am devenit emigranţi, apoi francezi de origine străină, astăzi cetăţeni ai unei Europe în plin avânt." 

Referinţe bibliografice:

< Înapoi