Constantin Vişoianu

Date biografice:
Constantin Vişoianu, una din personalităţile importante din cadrul exilului românesc postbelic, s-a născut la 4 februarie 1897 în Urlaţi, judeţul Prahova, într-o familie modestă de institutori. A efectuat studii strălucite în Filosofie şi Drept, la Bucureşti şi respectiv Paris, obţinând apoi şi titlul de doctor în Drept la Universitatea din Paris. Revenit în România, Vișoianu a activat (din 1926) ca avocat la baroul Olt, apoi la baroul din Bucureşti (1937).

A părăsit clandestin ţara, alături de Grigore Niculescu- Buzeşti, fiind condamnat în contumacie la 15 ani de muncă forţată. După plecarea din ţară, în 1946, se va stabili în Statele Unite ale Americii, la New York, unde de altfel va şi muri la o vârstă aproape centenară, la 2 ianuarie 1994.

Activitatea diplomatică şi politică din ţară
Perioada de până la afirmarea sa pe eşichierul diplomaţiei româneşti este puţin cunoscută, dar ştim cu certitudine că la începutul carierei a fost secretarul personal al lui Nicolae Titulescu, calitate ce i-a  facilitat probabil pătrunderea mai uşor pe scena diplmaţiei româneşti.      

Constantin Vişoianu începea astfel o carieră strălucită de diplomat, pentru care îl recomandau în egală măsură pregătirea sa, dar şi seriozitatea şi rigoare de care dădea dovadă, iar o primă funcţiune a fost aceea de secretar al Comisiei Mixte de Arbitraj de la Paris între anii 1926-1929. Ulterior a fost numit expert pe lângă Legaţia României la Geneva, fiind însărcinat, între anii 1929-1931, cu studierea problemelor incluse spre examinare pe agenda de lucru a Societăţii Naţiunilor.

Tot în această perioadă, când activitatea Societăţii Naţiunilor era dominată de figura lui Nicolae Titulescu, Constantin Vişoianu a fost numit reprezentantul României în Secretariatul general al Societăţii Naţiunilor, fiind membru totodată în diferite comisii şi subcomisii ale Organizaţiei.
Sub conducerea lui Nicolae Titulescu şi colaborând cu diferite personalităţi  politice şi culturale româneşti participante la activităţile Ligii, precum Vespasian V.Pella, Constantin Antoniade, Savel Rădulescu,  Elena Văcărescu sau Eugen Filloti,  Constantin Vişoianu a desfăşurat o strălucită activitate diplomatică, elogios apreciată de cercurile diplomatice şi gazetăreşti de la Bucureşti şi Geneva. Numirile sale la conducerea Legaţiei române de la Haga  (1 iulie 1933- 1 octombrie 1935) şi mai apoi la Varşovia (1 octombrie 1935-25 octombrie 1936)  au fost, fără îndoială, o recunoaştere  incontestabilă a meritelor sale şi s-au produs într-o perioadă când atât Olanda, cât şi Polonia, manifestau îngrijorare crescândă faţă de cursa înarmarea Germaniei hitleriste şi doreau întărirea unor sisteme de alianţă regionale.  

Odată cu înlăturarea lui Nicolae Titulescu de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine şi înlocuirea acestuia cu Victor Antonescu, s-a trecut şi la o revizuire a titularilor de misiuni diplomatice, mai ales în rândurile colaboratorilor cei mai fideli ai lui Titulescu, prilej cu care Constantin Vişoianu a fost rechemat  în ţară de Carol al II-lea.

După arestarea guvernului antonescian, Vişoianu a fost numit succesiv, la recomandarea lui Iuliu Maniu, ministru al Afacerilor Străine (4 noiembrie 1944 - 5 martie 1945)  în guvernele conduse de generalii Constantin Sănătescu şi Nicolae Rădescu. Acest rol important avut în timpul negocierilor pentru semnarea armistiţiului, ca şi încrederea de care se bucura din partea lui Maniu, i-au permis lui Constantin Vişoianu ca după părăsirea ţării, în 1946, (se pare că a fugit din ţară la bordul unui avion, alături de Grigore Niculescu-Buzeşti) să joace un rol important în organizarea unui for reprezentativ în străinătate. Este vorba, bineînţeles, de constituirea Comitetului Naţional Român de la Washington, al cărui preşedinte a fost vreme de 25 de ani.

Activitatea politică din exil
După circa doi ani de anevoioase negocieri între diferite personalităţi politice din exil şi reprezentanţii Intergrupului (Consiliul Partidelor Politice),  la 6 mai 1949 s-a anunţat oficial crearea Comitetului, recunoscut de Rege, în mod simbolic, la 10 mai 1949.  Constantin Vişoianu făcea parte din Comitet ca independent, dar în realitate era subordonat total grupului Buzeşti-Cretzianu. Conform relatărilor unui informator al Legaţiei României de la Washington, „Vişoianu are în mâinile sale toate aranjamentele” şi  se bucură  de „încrederea regelui”. La 11 martie 1948 acelaşi informator raporta că „Vişoianu este acum stăpân pe situaţie. El conduce întâlnirile cu regele şi funcţionarii Departamentului de Stat”, iar funcţia lui Rădescu era una „onorifică”, Vişoianu fiind cel care în realitatea dirija organizarea Comitetului.

După retragerea gen. Rădescu, Regele Mihai a dispus reorganizarea CNR-ului  sub preşedinţia lui Constantin Vişoianu aşa cum rezultă din documentele CNR-ului:  „a). Majestatea Sa  Regele numeşte preşedinte al Comitetului Naţional de Coordonare Românească pe dl. Constantin Vişoianu, în locul deţinut până la 10.VIII.1950 de dl. gen. Rădescu N. b).Comitetul Naţional de Coordonare Românească este şi rămâne alcătuit pe baza Înaltelor dorinţe comunicate prin scrisoarea din 5 august 1948, urmând a păşi la completarea locurilor vacante în măsura trebuinţelor şi posibilităţilor.”

Această variantă a noului Comitet, sau CNR 2 cum a mai fost numit, a avut  o activitate neîntreruptă până în 1975, în toată această perioadă Constantin Vişoianu fiind cel care s-a ocupat de redactarea memoriilor, a scrisorilor oficiale şi a mesajelor adresate Regelui de 10 Mai, precum şi a mesajelor către românii din ţară,  citite la posturile de radio „BBC”,  „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”.

Tot pe această linie se înscriu şi numeroasele întâlniri cu oficiali ai Statelor Unite – John Foster Dulles, Dean Acheson, John C. Campbell dar şi memorii trimise preşedinţilor Statelor Unite ale Americii ( Richard M.Nixon şi Gerard Ford) şi preşedintelui Franţei, Charles de Gaulle, în care cerea înalţilor oficiali occidentali să intervină pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor umane de către guvernul comunist de la Bucureşti.

Întrega corespondenţă a lui Constantin Vişoianu purtată cu Regele Mihai şi aghiotantul acestuia. generalul Lazăr, ca şi activitatea sa de preşedinte al CNR şi al comisiei române din cadrul Adunării Naţiunilor Europei Captive relevă dorinţa sinceră a acestui fost diplomat român de a crea o unitate în rândul exilaţilor români.  Din păcate,  apropierea sa de Gr. Niculescu-Buzeşti (mort în 1952) şi mai ales de Alexandru Cretzianu au aruncat o lumină negativă asupra imaginii sale din exil, cu atât mai mult cu cât Constantin Vişoianu fusese cel care trimisese ordinul de transfer al fondului elveţian pe numele lui Alexandru Cretzianu, devenit mărul discordiei exilului românesc.

Un raport târziu al preşedintelui Comitetului Naţional Român, C.Vişoianu, prezentat Majestăţii Sale Regele Mihai, oferă mai multe detalii despre acest transfer şi despre destinaţia şi folosirea fondurilor în cauză. Din raport aflăm că jumătate din suma amintită, adică 3 milioane de franci elveţieni, fusese încasată de Alexandru Cretzianu, iar restul banilor fusese depozitat într-un fond secret în Banca din Elveţia. Din aceşti bani, o mică parte au fost folosiţi pentru a sprijini activitatea unui grup de români în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris – este vorba de redactarea mai multor documente oferite delegaţiilor americane şi engleze cu privire la situaţia României – iar o altă parte a acestor fonduri a fost folosită pentru  a susţine, pentru o vreme, activitatea Comitetului Naţional Român.  Lipsa fondurilor financiare a grefat adânc asupra activităţii politice a Comitetului Naţional Român, care la 1 ianurie 1972  pierdea şi sprijinul financiar oferit de ANEC. Comitetul şi-a desfăşurat totuşi activitatea până în 1975, cu efotruile materiale ale lui Constantin Vişoianu, care bătrân şi decepţionat, şi-a prezentat demisia Regelui Mihai.  Demisie sa marca finalul unei lungi perioade de lupte pentru unitatea exilului românesc, ideal subminat însă, din păcate, de orgolii personale, interese obscure şi lipsuri materiale

Referinţe bibliografice:

• Calafeteanu Ion, Politică şi exil.1946 -1950, Din istoria exilului românesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000.
• Idem, Exilul românesc, Erodarea Speranţei. Documente (1951-1975), Ed. Enciclopedică, Bucureşti 2003.
• Cornea Delia, Contribuţii la cunoaşterea chestiunii „fondului elveţian” în lumina presei din exil şi a documentelor Securităţii, în Caietele INMER, an VI, nr. 14/2009.
• Dumitrescu C.Vasile, O istorie a exilului românesc, (1944-1989), Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1997.
• Marinescu Aurel Sergiu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. II, Bucureşti, 2002, în ediţia autorului.
• Stan Stoica, Dicţionar biografic de istorie a României , Ed. Meronia, Bucureşti, 2008.
• Vişoianu Constantin , Misiunile mele, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1997.

< Înapoi