Gherman Eftimie

(1894, Lăpuşnicu Mare – 1980, Lăpuşnicu Mare)

Date biografice - sindicalist şi socialist militant, se poate spune despre Eftimie Gherman că a întruchipat şi a îmbinat cele două dimensiuni ale mişcării muncitoreşti din România primei jumătăţi a secolului XX. De aceea este greu să vorbim în cazul său despre un traseu profesional propriu-zis. Având în vedere că întreaga sa activitate a avut o pronunţată latură politică, putem cel mult să încadrăm unei dimensiuni profesionale preocupările lui sindicale, politice în mare măsură la rândul lor, pe care să le ataşăm parcursului biografic.

Eftimie Gherman s-a născut la 18 ianuarie 1894 în comuna Lăpuşnicu Mare din judeţul Caraş-Severin, parte a Imperiului Austro-Ungar la vremea respectivă. A fost cel mai mare dintre cei cinci fraţi ai unei familii modeste, în care tatăl lucra zilier ca muncitor forestier şi mai apoi ca miner la Anina, iar mama era casnică. Ţinând cont de situaţia familială, el nu a putut să urmeze decât clasele primare, în localitatea natală, după care a fost trimis de tatăl său la Oraviţa, ca ucenic, pentru a învăţa meseria de brutar. După doar doi ani de ucenicie, probabil prin anii 1909-1910, s-a hotărât să părăsească atelierul lui Anton Werler, acolo unde lucra, pentru a merge să se alăture socialiştilor români din Ungaria. Astfel, strângând bani din lucrul cu ziua la Timişoara şi Arad, a reuşit să plece în 1912 la Budapesta, acolo unde se afla centrul activităţii socialiste româneşti din Imperiu (AIICCMER, D 6, f. 1). Vreme de doi ani, până la declanşarea Primului Război Mondial, viaţa lui a curs între Budapesta, Viena şi aglomerările muncitoreşti din provinciile româneşti ale Imperiului, activând ca propagandist al socialiştilor români la minele din Banat şi Valea Jiului (Gherman, 30 de ani de exil, pp. 15-16).

Cea mai mare parte a războiului a stat închis la Arad. În 1914 a fost mobilizat în armata austro-ungară. La scurt timp după, a fost prins distribuind broşuri socialiste astfel că a fost judecat şi condamnat la moarte pentru activităţi naţionaliste (paradoxul socialiştilor români din provinciile Imperiului, prinşi între „lupta de clasă” şi imperativele naţionale). Datorită faptului că era minor, pedeapsa i-a fost comutată în 20 de ani de muncă silnică. S-a eliberat în octombrie 1918 prin forţa lucrurilor, însemnând că a plecat pur şi simplu dintr-o închisoare ce nu mai era păzită ca urmare a evenimentelor revoluţionare din Austro-Ungaria (Gherman, Memorii, pp. 32-34).

În acelaşi an a participat activ la evenimentele care au dus la Unirea Transilvaniei cu România. Imediat după, a formalizat legătura sa cu mediul muncitoresc minier, contribuind la organizarea Uniunii Muncitorilor Mineri din România, al cărei secretar general a fost din 1923 şi până în 1940. În această calitate a fost multă vreme în conducerea Confederaţiei Generale a Muncii, ca vice-preşedinte (Manolescu, p. 346). Ca reprezentant al minerilor români, a fost membru fondator, în 1926, al Internaţionalei Muncitorilor Mineri şi membru în Comitetul acesteia. Regimul legionar şi cel antonescian l-au obligat să se retragă din activitatea sindicală, stabilindu-i domiciliu obligatoriu în staţiunea Poneasca (1940-1941), parte a patrimoniului sindical minier, pe care a continuat să o administreze până în 1944 (Gherman, Memorii, pp. 6-7).

Odată cu instalarea regimului comunist a decis să plece în exil, lucru pe care l-a şi făcut, în octombrie 1947. Aici continuă activitatea sindicală, punând bazele Grupului Sindicaliştilor Români din Exil (1948) şi devenind vice-preşedinte şi casier al Centralei Internaţionale a Sindicatelor Libere din Exil (1949). De asemenea, a fost membru al Adunării Naţiunilor Europene Captive (1954).

În 1963 s-a mutat la Viena, parte din motive politice, parte din considerente familiale. Plecase în exil fără soţia sa, familia fiindu-i deportată între timp în Bărăgan, astfel că spera, în condiţiile unui anume dezgheţ în România, să se poată reuni cu aceasta, lucru pe care îl considera mai uşor de făcut din Viena. A reuşit în 1967 să o aducă pe soţia sa la Viena, însă, la insistenţele acesteia, dar se pare şi la sfatul socialiştilor din Internaţională, a demarat o serie de contacte cu autorităţile comuniste în vederea unei întoarceri în ţară. Acest lucru se produce în octombrie 1977, atunci când se stabileşte în comuna natală, acolo unde avea să şi moară doi ani şi jumătate mai târziu, la 16 aprilie 1980 (AIICCMER, D 6, ff. 5-6).

Activitatea politică înaintea exilului
Aşa cum el însuşi mărturiseşte, a intrat în contact cu ideile socialiste la Oraviţa, în vremea uceniciei ca brutar, prin lectura ziarului „Adevărul”, tribuna social-democraţilor români din Austro-Ungaria, dar şi prin frecventarea unui mic grup socialist din oraş. Vizitele făcute tatălui său la Anina în această perioadă, acolo unde a observat viaţa minerilor, i-au influenţat definitiv hotărârea de a se dedica sindicalismului minier (Gherman, Memorii, pp. 23-24). La Budapesta i-a cunoscut pe toţi liderii social-democraţi români, însă cea mai mare influenţă asupra lui au avut-o doi socialişti refugiaţi din Vechiul Regat, Iosif Ciser şi Leonard Paukerow. De asemenea, o mare înrâurire asupra lui a avut-o şi George Grigorovici, liderul socialiştilor bucovineni, aflat la Viena. Aici a urmat şcoala muncitorească din cadrul Asociaţiei Muncitorilor Români (Rusşindilar, p. 15), iar în capitala ungară cursuri de propagandist.

Imediat după eliberarea din închisoare, în octombrie 1918, a revenit la Budapesta şi s-a reataşat Partidului Socialist, într-un context nou de această dată, în care problema muncitorească se îmbina cu cea naţională. Astfel, asemenea majorităţii liderilor socialişti români din Ardeal, a susţinut şi s-a implicat activ în eforturile pentru Unire ca reprezentant social-democrat al Banatului („exponent al Caraş-Severinului miniero-metalurgist”), luând parte la Adunarea de la Alba Iulia (Radu, pp. 16-17).

Odată lămurită problema naţională, în centrul preocupărilor sale au revenit activităţile socialist-sindicale. Semnificative în acest sens au fost oficiile de curier spre Congresul de la Paris pe care le-a făcut după greva tipografilor din decembrie 1918, în scopul eliberării socialiştilor arestaţi cu această ocazie. De asemenea, a fost principalul organizator pe zona minieră a lanţului de greve care au marcat România în perioada de tranziţie de după război, pentru greva generală din octombrie 1920 fiind şi arestat (ANIC, c. 161), dar şi principalul apărător al drepturilor minerilor. Graţie şi acestui lucru, a fost ales deputat Caraş-Severin la alegerile din mai 1920, reuşind să-şi reînnoiască mandatul de fiecare dată până în 1939 inclusiv (Gherman, 30 de ani de exil, p. 19).

În cadrul luptei interne din Partidul Socialist s-a opus aderării la Internaţionala a III-a. Astfel s-a retras din partid şi a participat la crearea Federaţiei Partidelor Socialiste din România, Partidul Social Democrat din 1927, fiind ales în Comitetul Executiv (1921-1936) şi devenind în acelaşi timp şi membru al primului grup parlamentar social-democrat. În plus, din 1936 a făcut parte şi din Comitetul Central al PSD (Jurcă, pp. 116, 136, 240).
Perioada 1938 – 1944 a fost una controversată în ceea ce priveşte acţiunea sa politică, cel puţin din perspectiva adeziunii socialiste. În decembrie 1938 a fost unul dintre semnatarii manifestului de înfiinţare a Frontului Renaşterii Naţionale, partidul unic creat de regele Carol al II-lea. Motivaţia lui a fost că în acest fel va putea apăra mai bine drepturile muncitorilor, iar mişcarea legionară va putea fi combătută mai eficient. Acest lucru i-a atras excluderea din PSD (Radu, pp. 6-7, 258-260). În momentul ajungerii la putere a legionarilor, a fost trimis doar în domiciliu forţat, probabil graţie faptului că nu se arătase ostil mareşalului Antonescu, având o atitudine mai degrabă favorabilă acestuia. Pe de altă parte, în timpul dictaturii acestuia, organele de Siguranţă îl semnalau drept sursa agitaţiilor muncitoreşti din Banat, deşi în iunie 1943 a mers în aceeaşi zonă din partea Ministerului Muncii pentru a organiza breslele, stârnind nemulţumirea muncitorilor (ANIC, c. 161).

O altă etapă mai puţin clară a carierei sale politice a urmat momentului 23 august 1944, când a fost reprimit în PSD, fiind recunoscut drept unul dintre liderii zonali ai partidului. Deşi s-a manifestat activ împotriva alianţei cu PCR, votând inclusiv la Congresul din martie 1946 pentru liste separate de comunişti, el nu a părăsit partidul împreună cu grupul Titel Petrescu şi nu s-a alăturat PSDI (Gherman, Memorii, p. 75). În acelaşi timp, la alegerile din noiembrie acelaşi an, a refuzat să candideze pe listele Blocului Partidelor Democrate, fiind exclus din partid în iunie 1947 pentru „atitudine contrară politicii de unitate a clasei muncitoare” (Dimitriu, p. 89).

Activitatea politică în exil şi revenirea în ţară
Ca şi în ţară, Eftimie Gherman a rămas la fel de activ politic şi după ce a plecat în exil. Imediat după ce a ajuns la Paris a intrat în contact cu socialiştii francezi şi, cu ajutorul unora dintre aceştia, dar beneficiind şi de un capital politic semnificativ, a reuşit să se manifeste vizibil în cadrul exilului românesc. În mediul politic al exilului a fost recunoscut drept liderul grupului „sindicaliştilor”, împreună cu Sacha Volman, o grupare ce beneficia de sprijin financiar din partea sindicatelor americane (AFL-CIO) şi făcea opinie separată de social-democraţii conduşi de Iancu Zissu, ataşaţi „grupului partidelor politice” (Calafeteanu, pp. 39-40). De altfel, în cadrul social-democraţilor români din exil, partidul cel mai fragmentat, a existat o luptă permanentă în jurul reprezentării oficiale a PSDI. În timp ce gruparea Iancu Zissu era acceptată ca membră a Consiliului Partidelor Politice, social-democraţii din jurul lui Gherman şi a lui Şerban Voinea reprezentau partidul la Internaţionala Socialistă (Gherman, Memorii, p. 9). Cert este că, în 1949, el a fost inclus de către generalul Rădescu în primul Comitet Naţional Român de la New York, dar a refuzat să facă parte din Comitetul Naţional Român înfiinţat de Constantin Vişoianu la Paris în 1950 (Gherman, 30 de ani de exil, p. 28).

Lăsând la o parte această controversă, Gherman a fost cel care a înfiinţat în 1949, la Paris, Grupul Socialiştilor Români din Exil. În această calitate a fost recunoscut şi ca membru fondator al Internaţionalei Socialiste, reînfiinţate în 1951 la Frankfurt, şi a fost ales copreşedinte al Internaţionalei Partidelor Socialiste din Exil, cu sediul la Londra (Gherman, Memorii, pp. 8-9). A participat la majoritatea întrunirilor şi iniţiativelor sindicale şi socialiste din anii ’50-’60, a căror poziţie a fost una anticomunistă în virtutea contextului politic. Atitudinea sa virulent anti-comunistă a început să se estompeze odată cu timpul, dar mai ales începând cu prima parte a anilor ’60, atunci când considera că direcţia în care merge regimul de la Bucureşti trebuie încurajată, inclusiv prin încetarea opoziţiei externe (Gherman, Memorii, p. 11). Un rol important în această evoluţie l-a jucat şi îmbunătăţirea relaţiilor dintre organizaţiile socialiste internaţionale şi regimul comunist din România. Un rezultat al acestei noi orientări a fost şi mutarea la Viena, pentru a fi mai aproape de evoluţiile din ţară. Totuşi, tonul critic la adresa regimului nu a încetat total.

În 1970 a revenit pentru prima dată în ţară, continuând să facă astfel de vizite până la revenirea definitivă, în 1977. Impresiile lui au fost amestecate, îmbinând „situaţia […] grea” provenită din „defectele sistemului şi nepriceperea conducătorilor” cu „îmbunătăţirile semnificative” ale regimului. Totuşi, din impresiile lui despre ţară transpare mai degrabă o imagine negativă, mai ales la nivel politic (Gherman, Memorii, pp. 127-150). Cu toate acestea, situaţia particulară în care se găsea, în vârstă şi cu dorinţa de a-şi trăi ultimii ani în ţară, au contribuit decisiv la decizia de a se reîntoarce, susţinută în mod cert şi de o anumită negociere cu autorităţile comuniste în privinţa condiţiilor acestei întoarceri.

Activitate publicistică
După cum se observă din parcursul biografic de mai sus, latura sa predominantă a fost cea de organizator, astfel încât activitatea sa publicistică, cel puţin în zona producţiei de literatură socialistă, nu a fost una demnă de remarcat. Putem menţiona un volum de adnotări pe marginea Legii asigurărilor sociale din decembrie 1938, dar aceasta intră mai degrabă tot în categoria legislativ-organizatorică.

Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre activitatea sa în presă, corespunzătoare în majoritate perioadei exilului, deşi într-un anume fel şi aici s-a manifestat pregnant latura sa organizatorică. Cea mai importantă realizare a sa, în special datorită recunoaşterii de care s-a bucurat în mediul exilaţilor români, a fost editarea revistei lunare „România muncitoare – revista socială şi politică a sindicaliştilor din exil”, la care au colaborat, între alţii, nume importante ale exilului românesc, aşa cum au fost spre exemplu Grigore Gafencu sau Virgil Ierunca. Scoasă cu banii pe care Gherman îi câştiga din colaborările cu posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii sau BBC, acolo unde a colaborat ani de zile comentând despre România, aceasta a apărut, cu mici întreruperi, vreme de 10 ani, din 1951 şi până în 1961. După cum o arată şi denumirea, „România muncitoare” a fost tribuna de la care Eftimie Gherman şi-a exprimat opiniile relative mai ales la situaţia din ţară, dar şi la cea de pe plan internaţional. Predominând în mod firesc evenimentele cu tentă muncitorească şi industrială, revista s-a caracterizat în special prin aplicarea acestei grile, socialist-sindicale, la evoluţiile care aveau loc în România.

Referinţe bibliografice
Lucrări

JURCĂ, Nicolae, Istoria social-democraţiei în România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.
PETRESCU, Constantin-Titel, Socialismul în România, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei „Constantin-Titel Petrescu”, Bucureşti, 2003.
RADU, Sorin, Ion Flueraş (1882 - 1953). Social-democraţie şi sindicalism, Editura Nemira, Bucureşti, 2007.
RUSŞINDILAR, Petru, George Grigorovici şi social-democraţia în Bucovina, Editura Fundaţiei „Constantin-Titel Petrescu”, Bucureşti, 1998.

Memorialistică

DIMITRIU, Adrian, Note de drum. Lupta pentru supravieţuire a social-democraţiei române (1944 – 1980), Ediţia a doua, Fundaţia „Constantin-Titel Petrescu”, Bucureşti, 2001.
GHERMAN, Eftimie, Memorii. Contribuţii la istoria mişcării socialiste, Editura Fundaţiei „Constantin-Titel Petrescu”, Bucureşti, 2000.

Instrumente de lucru

APOSTOL, Ion, SCÂNTEIE, Ion, Eftimie Gherman – 30 de ani de exil, Editura Uranus, Bucureşti, 2007.
CALAFETEANU, Ion, Politică şi exil 1946 – 1950. Din istoria exilului românesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000.
MANOLESCU, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989. Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii, Editura Compania, Bucureşti, 2003.
TĂNĂSESCU, Florian, (coord.), Ideologie şi structuri comuniste în România, vol. II, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1997.

Arhive

Arhiva Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc - AICCMER, Fond „Eftimie Gherman”, Dosare 2 şi 6.
Arhivele Naţionale Istorice Centrale - ANIC, Fond 95 – „Dosare personale ale luptătorilor antifascişti întocmite de Ministerul de Interne în perioada 1917-1944”, Inventar 2828/Vol. 7, Rola 926, c. 133-178.

< Înapoi