Date biografice - avocat şi publicist, om politic şi diplomat, Şerban Voinea a fost unul dintre liderii social-democraţiei româneşti începând cu ultimii ani ai Primului Război Mondial şi poate cel mai important ideolog al acestui curent politic după moartea lui Constantin Dobrogeanu-Gherea: “un veritabil teoretician de nuanţă kantskistă” (Ornea, p. 363).
Francez de origine, Şerban Voinea s-a născut la 14 martie 1894 la Paris ca fiu al unei croitorese, numele de botez fiind Gaston Joseph Boeuve. În diferite momente a mai folosit şi numele Joseph Korn Oteleanu (ANIC, c. 557). Cetăţenia română a primit-o în anul 1929. Şerban Voinea, numele sub care a ajuns să fie cunoscut, a fost doar un pseudonim ales în grabă atunci când i s-a cerut un articol pentru ziarul Partidului Socialist la începutul anului 1919. Folosirea unui pseudonim a fost motivată de atmosfera generală a epocii, care făcea dificilă o carieră politică sub un nume străin. Conform propriilor mărturisiri, sursa acestei alegeri a fost simpatia pentru scriitorul Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti (Stahl, p. 48).
Mama sa, Alexandrine Francis Boeuve, s-a mutat la Bucureşti în 1901 pentru a se căsători cu întemeietorul şcolii româneşti de stenografie, Henri Stahl. El este astfel fratele vitreg al sociologului Henry H. Stahl şi al scriitoarei Henriette Yvonne Stahl (ANIC, c. 614). Din 1923 a fost căsătorit cu Eugenia Lindenberg, fosta soţie a militantului comunist David Finkelstein Fabian, cunoscută şi sub numele Maria Voinea (ANIC, c. 561). De profesie medic, aceasta a s-a ocupat, între altele, şi cu traduceri din literatura socialistă occidentală.
Cursurile primare şi secundare le-a urmat la Bucureşti. S-a licenţiat apoi la Academia de Comerţ din Viena, după care a mers la Paris, acolo unde a absolvit Colegiul de Ştiinţe Sociale - 1927 şi Facultatea de Drept – 1928 (ANIC, c. 561). Absolvent de Filozofie la Bucureşti şi doctor în drept la Paris, în 1933 (Socialist Affairs, p. 80).
Începând cu anul 1910 şi până în anul 1922 a lucrat la societatea petrolieră „Astra Română”, ca funcţionar comercial (ANIC, c. 621). În perioada 1929 – 1946 a lucrat în cadrul RADOR, agenţia de presă a Radiodifuziunii Române, acolo unde a fost redactor, prim-redactor, membru al Consiliului de Administraţie şi manager - director (World Biography, p. VIII). De asemenea a lucrat ca stenograf la Camera Deputaţilor (1932-1938) şi apoi la Direcţia Generală a Presei (ANIC, c. 555).
A plecat din România în vara anului 1946, pentru a ocupa funcţia de ambasador la Berna, post din care se va retrage în 1947, stabilindu-se la Geneva pentru o scurtă perioadă şi apoi definitiv la Paris, acolo unde a şi murit, la 6 martie 1969 (Petre, p. 197). În exil a lucrat pentru agenţia Reuters (ANIC, c. 636), însă cea mai lungă perioadă şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Radiodifuziunii Franceze, conducând mulţi ani compartimentul destinat României (Stahl, p. 35).
Activitate politică în ţară
Aşa după cum mărturiseşte în memoriile sale, a intrat în contact cu ideile socialiste în mediul de la societatea „Astra Română”, înainte şi după izbucnirea Primului Război Mondial (Stahl, pp. 43-44). Cel mai mult l-au atras ideile lui Karl Kautsky şi ale lui Dobrogeanu-Gherea, al căror continuator intelectual este considerat (Tismăneanu, p. 137). Propriu-zis, a intrat în mişcarea socialistă în anul 1918 (ANIC, c. 619), atunci când a fost solicitat să scrie pentru ziarul partidului, să compună manifeste şi a început să îi cunoască pe liderii socialişti. A devenit astfel redactor la ziarul „Socialismul” şi, datorită calităţilor de publicist şi teoretician, a fost aproape imediat cooptat în cercurile de conducere ale mişcării. În anii tulburi 1918 – 1921, care au marcat scindarea socialismului românesc între comunişti şi social-democraţi, în fapt ieşirea dintr-un partid controlat de radicali a celor cu vederi moderate, Şerban Voinea s-a plasat de partea celor din urmă (Jurcă, 116-117). În această perioadă a luat parte activ la toate evenimentele majore din viaţa mişcării socialiste, fie că a fost vorba de luptele interne, fie de cele cu autorităţile române. Emblematice în acest sens atât pentru atmosfera epocii cât mai ales pentru evoluţia carierei sale politice sunt negocierile purtate în octombrie 1919 cu opoziţia pentru înlăturarea guvernului Arthur Văitoianu, rămase în istorie sub numele de „complotul de la Enescu” (Radu, pp. 109-111).
După ruptura social-democraţilor de partid, în 1921, Şerban Voinea s-a alăturat acestora pentru a crea o nouă formaţiune de stânga. Astfel, a devenit membru în Comitetul Executiv provizoriu şi secretar al Federaţiei Partidelor Socialiste din România, ulterior, din 1927, Partidul Social Democrat din România, ca reprezentant al secţiunii Bucureşti (ANIC, c. 620). În această calitate a reprezentat în numeroase rânduri social-democraţia românească la diversele manifestări şi reuniuni internaţionale socialiste din anii ‘20 (Tănăsescu, p. 133), ajutat şi de faptul că vorbea mai multe limbi străine şi avea cunoştinţe în rândurile socialiştilor europeni încă din perioada în care a fost corespondent al ziarului „Socialistul” (Stahl, pp. 57-60). După ce, în 1930 a candidat fără succes pentru Parlament, începând cu 1931, deşi rămâne apropiat cercurilor socialiste prin colaborări publicistice (Jurcă, p. 242), renunţă la activitatea militantă pentru a se concentra asupra muncii de redactor la Rador şi de stenograf (ANIC, c. 555).
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial era cunoscut de către autorităţi ca un anglofil convins, fără a se manifesta însă (ANIC, c. 633). Momentul revenirii ca militant socialist poate fi considerat anul 1943, atunci când în cadrul plenarei PSD din februarie el prezintă una din cele două rezoluţii principale (Jurcă, p. 306). Imediat după 23 august 1944, în urma reorganizării PSD, intră în Comitetul Central al partidului, ca unul dintre principalii sfătuitori ai lui Constantin-Titel Petrescu (ANIC, c. 633), calitate în care a făcut parte din delegaţia României la tratatul de pace de la Paris (Stahl, p. 196). În toată perioada premergătoare congresului PSD din martie 1946, care urma să stabilească dacă partidul va merge pe liste comune cu PCR la alegerile din toamna aceluiaşi an, el s-a manifestat ca un susţinător al liniei independente, teză al cărei raportor trebuia să şi fie la congres. Cu toate acestea, la momentul şedinţei atitudinea sa a fost mai degrabă în sprijinul listelor comune (Dimitriu, p. 83), imediat după acest moment producându-se ruptura PSD, prin plecare adepţilor lui Titel-Petrescu – P.S.D.I.
Începând cu vara anului 1946 este numit ambasador la Berna, mulţi speculând pe marginea colaborării sale cu PCR în schimbul acestui post (Stahl, p. 9). La alegerile din noiembrie acelaşi an a fost ales deputat de Caraş pe listele PSD, parte a Blocului Partidelor Democrate (ANIC, c. 634). Un an mai târziu, la 5 octombrie, în cadrul unui congres prezidat chiar de el, s-a pronunţat pentru unificare cu PCR, eveniment după care a revenit la post în Elveţia şi nu s-a mai întors niciodată în ţară. Demisia sa din partid şi din funcţia de ambasador a fost citită de Gheorghe Gheorghiu-Dej chiar la prima plenară a CC al PMR, rezultat prin absorbţia PSD de către PCR, în februarie 1948 (Stahl, p. 10). Într-un raport al Siguranţei din acelaşi an se arăta că a susţinut o linie pro-apus în cadrul BPD şi că în noiembrie 1947 spera să fie numit ministru de externe (ANIC, c. 635).
Activitate în exil
Poate la fel de bogată a fost activitatea sa politică şi în exil, acolo unde se poate spune că s-a remarcat mai degrabă ca un socialist internaţional, deşi a păstrat legături importante şi în cadrul emigraţiei româneşti. De altfel, a refuzat să reprimească cetăţenia franceză, păstrându-şi cetăţenia română (AIICCMER, f. 31). Primul lucru pe care l-a făcut a fost să se delimiteze de comunişti, condamnând ca ilegală „unificarea” PCR cu PSD, ca şi regimul comunist în general, linie pe care se va menţine până la moarte (Stahl, p. 10).
Imediat după ce a ajuns în Franţa s-a apropiat de cercurile socialiste, graţie relaţiilor pe care le avea cu Guy Mollet, lider socialist francez, ulterior prim-ministru în anii 1956-1957. Prin intermediul acestuia a devenit unul dintre consilierii socialiştilor francezi, reprezentând în dese rânduri partidul la diverse evenimente. Tot cu sprijin socialist francez, dar şi laburist englez, a format un grup social-democrat român, din care mai făceau parte, printre alţii, Nuselovici - Moldoveanu sau Haris Moscovici. Fără a fi membru al Consiliului Partidelor Politice, în care erau prezenţi social-democraţii conduşi de Iancu Zissu, această grupare era adepta formei republicane de guvernământ, fiind considerată cea mai de stânga facţiune socialistă românească (Calafeteanu, pp. 40, 44). S-a manifestat foarte activ împotriva regimului comunist, fiind prezent în numeroase organizaţii politice care denunţau sovietizarea Europei de Est. Exponenţială în acest sens a fost poziţia luată în cadrul dezbaterii interne referitoare la natura URSS ce a marcat socialismul francez la mijlocul anilor ’60, în care susţinut caracterul hibrid, greu de conceptualizat, al regimului sovietic (van den Linden, pp. 177-178).
Pe această linie, a devenit co-preşedinte, alături de Eftimie Gherman, al Grupului Socialiştilor Români din Exil - 1949 şi vice-preşedinte al Uniunii Partidelor Socialiste din Exil, calitate în care a fost multă vreme reprezentantul socialiştilor din ţările comunizate la Internaţionala Socialistă (Gherman, Memorii, p. 84). A fost de asemenea membru, în anii ’60, al Adunării Naţiunilor Europene Captive şi al Centralei Internaţionale a Sindicatelor Libere din Exil (Niculescu, Observator cultural).
Activitate publicistică
Aşa cum transpare şi din activitatea sa politică, Şerban Voinea a desfăşurat o intensă activitate publicistică, legată în bună măsură de preocupările lui socialiste, dar nu numai. Putem spune că toată această activitate se poate împărţi, conform criteriului apariţiei, în două categorii: a) lucrări doctrinare, fie că a fost vorba de producţii proprii, fie de traduceri sau comentarii ale unor texte cunoscute din literatura marxist-socialistă; b) articole şi intervenţii în presa mai mult sau mai puţin de partid. Vom menţiona numai câteva lucrări, considerate de referinţă pentru el, şi câteva din publicaţiile la care a colaborat de-a lungul timpului – o listă incompletă a unor lucrări şi articole ale sale se poate găsi în lucrarea lui Paul H. Stahl la paginile 36-40.
În ceea ce priveşte perioada din România, cea mai importantă lucrare este Marxism oligarhic: contribuţie la problema desvoltării capitaliste a României, apărută în anul 1926. Tratând problematica dezvoltării României, cartea este parte a dezbaterii privind modernizarea ţării şi se constituie într-o reacţie la adresa lui Ştefan Zeletin, care în lucrarea sa, Burghezia română, susţinuse rolul precumpănitor al burgheziei în acest proces. Importantă de menţionat este şi intervenţia sa, intitulată Socialismul, în cadrul ciclul de conferinţe organizat în 1923 de către Dimitrie Gusti despre doctrinele politice la Institutul Social Român. Deşi scurtă, putem menţiona şi contribuţia la Enciclopedia României, editată în 1938 de un colectiv condus de acelaşi Dimitrie Gusti, lucrare care poate fi înscrisă proiectelor de propagandă ale regimului carlist. A publicat şi lucrări de sociologie, între care şi un manual pentru şcoală. Mai putem adăuga numeroasele traduceri şi prefaţări ale unor lucrări de Karl Kautsky, Karl Marx, Herman Gorter, Anton Pannekoek, Emile Vandervelde, Gustav Eckstein sau Dobrogeanu-Gherea, multe dintre acestea apărute în perioada 1944-1948.
După stabilirea la Paris, a continuat să publice în limba franceză lucrări doctrinare socialiste. Cele mai importante pot fi considerate La socialisation (1950) şi La morale et la socialisme (1953). Aşa cum arăta Eftimie Gherman, prima analizează naţionalizarea comunistă din perspectivă marxistă, numind regimul sovietic capitalism de stat, iar cea de-a doua „expune ştiinţific concepţia marxistă a moralei” (Stahl, p. 196).
Poate şi mai bogată a fost activitatea sa ca jurnalist şi editorialist, străbătută de asemenea de filonul socialist, atât prin colaborările avute, cât mai ales prin conţinutul articolelor sale. Aşa cum am văzut, a debutat la „Socialismul”, oficiosul Partidului Socialist. Înainte de a pleca din ţară a mai colaborat la ziarele „Vremea nouă”, scoasă chiar de el, „Lumea nouă” (ANIC, 568), „Şantier” şi „Jurnalul de dimineaţă” (Hangiu, pp. 492, 697). Apoi a colaborat la revista sindicaliştilor români din exil, „România muncitoare”, publicând articole şi în „La Revue Socialiste”.
Referinţe bibliografice
Lucrări
Memorialistică
Instrumente de lucru
Periodice
Arhive
Pagini internet