Foto-videotecă

Camilian Demetrescu
Forţa simbolului între speranţă şi nihilism

„Trebuie să faci ocolul lumii ca să ajungi la tine însuţi”, spune un vechi adagiu, care mi-a marcat existenţa de douăzeci şi patru de ani încoace. De douăzeci şi patru de ani am fugit din România, nu de România, ci după români. După românii care, trăind în exil, „s-au putut spune sau rosti”, cum îmi mărturisea în toamna lui 1990, la Villalba, Vintilă Horia. Am fugit după românii care s-au putut „rosti”, încercând să feresc, de risipă şi uitare, destine, creaţii, emoţii. Am fost binecuvântată cu un drum ales pe care Bunul Dumnezeu a îngăduit să merg. Un drum al credinţei şi al iubirii. Asta a fost pentru mine şi rămâne cât voi mai fi „memoria exilului românesc”.

Pe acest drum încărcat de puternice semne româneşti i-am întâlnit pe Camilian şi pe Mihaela Demetrescu. În aceeaşi toamnă a lui 1990, Vintilă Horia mi-a spus: „Du-te la Gallese să vezi biserica lui Camilian”.  În anii care au urmat n-am reuşit să ajung la Gallese. În 1992, la câteva luni de la urcarea lui Vintilă Horia în Ceruri, prin august, m-a căutat Camilian Demetrescu. Venise el la Bucureşti. Era un dar pe care Vintilă Horia mi-l trimitea din eternitate. N-am să uit acea zi în care ne-am întâlnit în Herăstrău. Din maşina cu care aduseseră de la Roma Biblia lui Gala Galaction (tipărită de câte un italian pentru un frate român), Mihaela a scos trei scaune albe şi câteva cutii cu sucuri. Conversaţia era ceva care începuse de mult, cândva, şi iată-ne, într-un binefăcător răgaz, bucuroşi şi, mai mult, uimiţi că sărisem peste minimele protocoale ale primei întrevederi şi ne luam cuvintele din gură unul altuia, continuând gândul început de unul dintre noi. Ne-am mai întâlnit şi în vara lui 1993, tot la Bucureşti. Abia în toamna lui 1995 am ajuns la Gallese şi am făcut primul film din cele patru care aveau să urmeze. Unul la expoziţia din 2000, de la Bucureşti, şi două la aniversarea de 80 de ani din 2004. În timpul filmărilor din 1995, la Aici am îmbrăcat cămaşa creştină, am avut revelaţia amprentei sacrului în cotidianul familiei de artişti Demetrescu. Nu numai lucrările – sculpturi şi tapiserii, din casă şi din biserică – exprimau sensuri spirituale, etice şi religioase, ci şi întregul comportament cotidian al familiei: de la gesturile aparent cele mai simple – mâncatul şi băutul, aranjarea mesei şi ruperea pâinii, dialogul zilnic dintre ei şi cu cei doi fii născuţi în Italia dar alfabetizaţi cu alfabetul creştin întâi şi apoi cu cel românesc, totul exprima, pe diferite paliere existenţiale, o rugăciune rostită fără oprire: Tatăl nostru. Scrie Camilian Demetrescu: „Exilul e o deschidere, nu evadare, însingurare. Ieşi din deşert ca să intri în alt deşert. Dar, oriunde te-ai duce, pragul te leagă, te uneşte cu ceilalţi; şi cei care-ţi trec pragul se deschid spre tine şi tu spre ei”.

În aprilie 2007, tapiseriile din seria Hierofaniilor au ajuns în sala de protocol de la Vatican. Ochii tuturor şefilor de state, ambasadorilor şi atâtor altor personalităţi din lumea întreagă, primiţi de Sfântul Părinte, văd lucrările unui artist român. La scurtă vreme, Camilian Demetrescu îmi scria: „(…) îţi trimit în sfârşit câteva fotografii cu tapiseriile din Vatican. Deasupra tronului Papei din aula de recepţie a şefilor de state, a regilor, ambasadorilor a fost montată definitiv Îmbrăţişarea Cosmică, tapiseria pe care am dedicat-o tragediei de la 11 septembrie, inspirată de ultimul vers din Divina Comedie: « L’amor che move il sole e l’altre stelle ». Evident că titlul lucrării în Vatican va fi versul lui Dante. În Atrio, Hierofaniile sunt rezemate încă de perete. Tapiseria cu Sfântul Gheorghe care ucide balaurul roşu va sta în biroul Papei, împreună cu o Bunăvestire. Aşadar, cele nouă tapiserii au intrat în patrimoniul Vaticanului. Băieţii mei au înţeles că numai astfel ciclul Hierofaniilor putea să rămână unit, fără riscul ca urmaşii urmaşilor lor să le despartă vreodată.
Nu ştiu când vom avea întâlnirea cu Papa. Ceremonia pentru decernarea decoraţiei de Commendatore dell’Ordine al Merito della Repubblica Italiana, ce mi-a fost conferită cu decret prezidenţial la 27 decembrie, va avea loc pe 2 iunie (ziua Republicii).

Când am primit scrisoarea de la prefectul din Viterbo, m-am gândit imediat la Toto, şi el commendatore într-una din comediile sale. Nu ştiam exact ce înseamnă. Mi-au spus că e una dintre cele mai înalte distincţii ale Italiei. Nu cred că mi-au dat-o pentru activitatea mea anticomunistă de 35 de ani... Evident, pentru altceva.
Mi-e dor de voi, de cei puţini prieteni dragi de acolo, de nebunia de la noi.
Vă doresc un Paşte senin, cu bucuria Învierii în suflet,
Camilian”.

Şi, după întâlnirea cu Papa Benedict al XVI-lea, îmi scria: „(…) sunt mulţumit că cel puţin putem să reprezentăm o Românie alta decât cea a delincvenţilor pe care îi exportăm în Occident. (…) Constatăm că Vaticanului îi pare nespus de bine că o familie de români ortodocşi a realizat aici, în micul ei teritoriu, unitatea ecumenică atât de dorită astăzi de toată suflarea creştină”.

Marilena Rotaru

< Înapoi