Foto-videotecă
Vintilă Horia
Întoarcerea lui Vintilă Horia
„Exilul - îmi spunea Vintilă Horia în octombrie 1990 - nu înseamnă a pleca dintr-un loc şi a trăi în alt loc. Pentru scriitor exilul este o tehnică a cunoaşterii. Pentru mine, dragostea, exilul şi moartea sunt cele trei chei ale cunoaşterii”.
Născut la 18 decembrie 1915 la Segarcea, Vintilă Horia avea să transforme, patruzeci şi cinci de ani mai târziu, scriind Dumnezeu s-a născut în exil, suferinţa şi conştiinţa dezrădăcinării într-o capodoperă a speranţei şi a aspiraţiei spre libertate şi adevăr.
În 1960, Franţa şi întreaga lume literară europeană au fost zguduite de ceea ce s-a numit „scandalul Goncourt”. Atunci, prestigiosul premiu i-a fost acordat lui Vintilă Horia pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Niciun alt scriitor român nu mai fusese distins cu acest premiu sau cu altul similar ca importanţă, în lumea literară mondială. Dar, în 1960, România era în plin regim comunist, care nu putea să accepte faptul că înalta distincţie literară încununa creaţia unui exilat român. Securitatea şi întregul aparat de propagandă comunistă au fabricat o acuzaţie extrem de gravă, menită să ducă la compromiterea scriitorului, la retragerea premiului şi la denigrarea lui de către presa franceză. În parte, au reuşit. Acuzaţia că Vintilă Horia fusese legionar şi fascist a fost preluată mai întâi de publicaţiile franceze de stânga, apoi şi de cele de dreapta. Probele aduse atunci de Vintilă Horia şi de alţi intelectuali români din exil n-au contat. Vintilă Horia a anunţat, în toiul scandalului, că renunţă la premiu, „din dragoste pentru Franţa şi din respect pentru Academia Goncourt”. Dar nu s-a putut. Prin statutul Academiei Goncourt, un premiu odată acordat nu mai poate fi retras. Totuşi, amploarea scandalului a făcut ca festivitatea de decernare a premiului să nu mai aibă loc (în Dicţionarul Enciclopedic Francez stă scris: „Vintilă Horia - Premiul Goncourt 1960, acordat, nedecernat”). Dezamăgit, rănit, Vintilă Horia s-a retras în Spania, unde a trăit până în 1992.
„Scandalul Goncourt - spunea Camilian Demetrescu în 2002, la comemorarea a zece ani de la trecerea lui Vintilă Horia la cele veşnice - continuă şi astăzi, cu consimţământul tacit al clasei noastre, să zicem, gânditoare. Mă simt dator să vorbesc în primul rând de ruşinea acestui scandal, care ne distinge şi ne dezonorează pe plan european. Vintilă Horia este un scriitor de talie europeană, o punte care ne leagă de valorile spirituale ale Occidentului, o garanţie a continuităţii româneşti libere. În contextul demoniac al realităţii postbelice a unei Românii alienate de ideologia calomniei şi a delaţiunii, o conştiinţă ca aceea a lui Vintilă Horia avea datoria să plece în lume pentru a spune adevărul. Să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă nu pleca. L-ar fi înghiţit întunericul Gherlei ori al Sighetului, lagărul de exterminare de la Canal sau pustiul Bărăganului. Şi n-ar fi existat pentru noi nici Dumnezeu s-a născut în exil, nici Cavalerul resemnării, nici Persécutez Boèce, nici Mai sus de miazănoapte, niciuna din toate celelalte cărţi pe care le-a dăruit literaturii române şi universale. Cui i-ar fi folosit cadavrul fără nume al unui deţinut azvârlit în gropile comune ale gulagului românesc? Poporului? Partidului? Cui?
Sindromul calomniei mai bântuie încă şi acum prin inerţia transversală a unor cancelarii şi redacţii. Intimidaţi, cărturarii închinători la «Dumnezeul culturii» se feresc să constate existenţa lui Vintilă Horia în Panteonul spiritualităţii româneşti. Dumnezeul pe care el l-a slujit nu intră în schemele tardoiluministe ale orgoliului intelectual”.
În martie 1990, l-am întâlnit pe Vintilă Horia la Madrid. De atunci, viaţa mea se împarte în două: înainte şi după Vintilă Horia. Îi datorez clarificarea sensului existenţei, aprofundarea dialogului meu cu Dumnezeu, angajamentul şi acceptarea sacrificiului în numele adevărului şi consolidarea credinţei că lumea poate fi schimbată dacă noi vrem să ne schimbăm. „Faceţi din voi înşivă ceea ce vreţi să fie lumea pe care voi vreţi s-o schimbaţi”, este îndemnul lui.
Am realizat un film şi am scris o carte cu acelaşi titlu: Întoarcerea lui Vintilă Horia. Nici filmul şi nici cartea nu s-au născut din nevoia de apărare a lui Vintilă Horia, ci din nevoia de apărare a publicului care este ţinut departe de un român excepţional, un spirit profund creştin şi o valoare culturală şi artistică de amplitudine universală. Este întoarcerea unui adevăr (dovedit şi prin publicarea dosarului de la Securitate al lui Vintilă Horia) şi nu a unui om care, sufleteşte, nu s-a despărţit niciodată de România: „Pe mine nu m-au atacat, spunea Vintilă Horia, reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului”. Cititorii cărţilor lui descoperă o extraordinară forţă morală în fiinţa acestui scriitor, care n-a încetat nicio clipă să-şi mărturisească iubirea pentru Ţara în care s-a născut. Întoarcerea avea pentru el sensul revenirii în patria binelui, la rădăcinile credinţei: „Mai devreme sau mai târziu – spunea – fiecare lucru şi fiecare fiinţă se vor întoarce la locul lor, pentru ca ordinea cosmică, ordinea divină să nu aibă de suferit”.
Marilena Rotaru